Această generație

Iar am ales greşit? Iar s-a colorat România în roşu şi noi dăm vina pe ruşi. Iar au votat săracii şi-au câştigat corupții, birocrații, comuniştii, sistemul…etc? De ce, cu toate eforturile luptei împotriva celor de mai sus, tot ei câştigă? Oare nu cumva pentru că se luptă împotriva efectelor şi nu împotriva cauzelor? Sau doar pentru că sunt prea mulți, mult prea mulți, se luptă împotriva unei generații întregi. Şi ce face diferită această generație de neclătinat din poziția ei? Simplu, aproape cincizeci de ani de comunism adânc înşurubat în toată ființa celui care a trăit acele vremuri. Başca cincisprerece dintre ei, într-o dictatură.

Ce alternativă au avut românii care n-au fugit din țară în ce priveşte educația democrației? Ce alternativă au avut românii la „bunul întregului popor”? Mă uit astăzi la „elitele” şi „formatorii de opinie” care condamnă vehement clasa politică pentru derapaje majore de la criteriul integrității, dar îşi argumentează opoziția cu derapaje la fel de majore de la principii democratice. Democrația se învață, aşa-i, dar mentalitățile se schimbă greu, dincolo de manuale şi de legi şi de cartă a drepturilor şi de declarații universale și uneori reflexe spasmodice antidemocratice ies la iveală de la cei de la care te aștepți că au cel puțin o minimă cultură a separării puterilor în stat. Opoziția față de comunism a îmbrăcat diverse forme, cronologic de la cele violente, directe, armate, la forme subtile, artistice, culturale. Rând pe rând au fost eliminați din societate aproape toți cei care aveau „defecte” de gândire, care nu se aliniau doctrinei de stat şi mai ales, de partid. Şi-atunci, făcând o analogie cu teoria evoluționistă a lui Darwin, „materialul genetic” a rămas limitat, în societatea românească propagându-se doar acele idei, concepte, teorii şi mentalități emise de supravițuitori adaptați condițiilor de viață şi mediu. De unde să răsară în România „liberalism” și „democrație”, decât de la cei care l-au trăit efectiv „afară”, veniți ulterior „să ne ia țara”. De la Rațiu, Câmpeanu, „soroşi” şi alții asemenea, pe care i-am respins vehement pentru că „n-au mâncat salam cu soia”. Aveam democrație originală.

L-am împuşcat pe Ceauşescu și-am lăsat o generație fără tătuc, obișnuită să privească în sus la ”indicațiile prețioase”. În schimb, l-am împuşcat pe Ceauşescu lăsând neatins un întreg aparat de stat ascuns în spatele refuzului de a aplica Punctul 8 al Proclamației de la Timişoara. Şi-atunci? Ce ne-a mai rămas? Cine să facă politică democratică în România? Cine să elaboreze legi bazate pe principii democratice, în spiritul respectării drepturilor omului când toți au studiat ba la Ştefan Gheorghiu, ba la Moscova? Şi-acum, când ni s-a mai dat o şansă, aceea de a fi în UE, am vrea, dacă se poate, bunăstarea, salariile şi drepturile cetățenilor statelor membre. Dar vrem totuşi să ne păstrăm tradiția de a ne bate copiii şi nevasta, de a depăși coloana de proști de la semafor, blocând intersecția, de a asculta muzica tare că aşa vrea muşchi mei, de a da ciubuc oriunde pentru a fi tratat cu prioritate, etc, etc şi alte zece etc-uri. Şi dacă români de-ai noştri, şcoliți şi educați aici sau afară, vin în țară cu o altă viziune asupra felului cum trebuie să meargă lucrurile, îi scuipăm ca acum 27 de ani acuzându-i că sunt vânduți străinilor.

Aşa cum am mai zis, mai trebuie să treacă timp pentru a se schimba ceva, căci dacă se schimba până acum, n-am fi aici uitându-ne cum scade populația din cauza migrației celor tineri, cei care nu au trăit comunismul pe de-a întregul, lăsând în urmă o generație de români care n-a făcut decât să se adapteze darwinistic la condițiile de viață şi mediu. Iar eu, dac-ar fi să plec, n-aş pleca pentru că săracie, corupție, birocrație, comunişti, politică, sistem judiciar, ci pentru că … această generație. Și nici măcar nu e vina ei.

Anunțuri

Europa vs Coreea de Nord

În ianuarie 2015, imediat după atentatul la Charlie Hebdo, are loc o operaţiune contrateroristă în Belgia.

În noiembrie 2015, imediat după atentatul din Paris, pe lângă agitația generală şi căutările febrile în toată Franța a celor care ar fi avut vreun dram de legătură cu teroriştii, în Belgia agitația era dublă. Măsurile luate acolo erau cu mult mai restrictive, iar acțiunile contra-teroriste se desfăşurau din uşă-n uşă. Ar fi de bun simț să constatăm că era o legătură între cele două capitale din acest punct de vedere şi reacția belgienilor, la scurt timp după fiecare dintre aceste evenimente demonstrează totuşi capacitatea serviciilor de informații ale celor două țări de a „prelucra informativ” rețelele şi celulele teroriste.

Cu toate acestea, succesul operațiunii de arestare a principalului suspect de organizare a atentatului din noiembrie, nu a adus calmul pe străzile din Bruxelles. Din contră. Trei explozii au avut loc marți dimineață lăsând în urmă 31 de morți şi peste 250 răniți.

Şi-apare celebra întrebare a jurnalistului român, probabil predată în prima zi, la prima lecție a facultății de jurnalism: cum a fost posibil aşa ceva? Păi, spre deosebire de România, în Occident sunt respectate drepturile si libertățile cetățenilor. Lamentarea că uite dom’ne, serviciile ştiau ceva şi n-au făcut nimic e specific românească. Ea e bazată atât pe cultivarea conceptului „greater good”, dar mai ales pe toleranța românilor față de imixtiunea în viața personală, o reminiscență a regimului dictatorial de dinainte de 1990. Da…”aşa ceva” nu s-ar fi întâmplat în România ceauşistă unde s-ar fi aflat şi dacă te-ai fi şters la fund cu „Scânteia”. „Aşa ceva” nu cred că e posibil în Coreea de Nord unde bănuiesc că serviciile veghează eficient întru apărarea cetățenilor şi libertăților acestora (sic!).

Cultura drepturilor şi libertăților individuale are rădăcini prea adânci în Occident pentru a fi zdruncinată de presiuni în scopul determinării încălcării acestor valori şi oamenii sunt mai sensibili la orice formă ar lua aceasta.

Pentru noi însă, obişnuiți cu zdrăngănitul cătuşelor în faza preventivă a cazurilor de corupție, e şocant să aflăm că un terorist azi, n-a fost arestat ieri doar pentru că era în evidența poliției pentru apartența la o ideologie care uneori e dusă la extrem. E şocant că „serviciile” nu ascultă telefoanele tuturor musulmanilor şi că nu-i arestează „preventiv” pe toți. Pentru noi e şocant că, deşi „ştiau” că se va întâmpla „ceva”, n-au împiedicat acel „ceva”. E bulversant să vezi cum ne bălangănim dintr-o extremă în cealaltă când analizăm bugete, dotări şi puteri ale „serviciilor” în raport cu o situație sau alta.

E dificil de menținut un echilibru între respectarea libertăților individuale şi asigurarea securității publice. Vrem mai puține drepturi, dar o protecție mai bună sau vrem să fim liberi? Poate vom fi mai bine protejați, dar nu foarte bine. Şi vom cere „eficiență”, adică alte drepturi şi libertăți suprimate pentru „binele mai mare”.
Şi fără pasiuni stupide, ar trebui să ne-ntrebăm, ce vrem până la urmă? Vrem în Europa sau în Coreea de Nord?

Şase…sistemul!

Pentru c-am lămurit ce e societatea civilă, hai să vedem ce e cu „sistemul” ăsta pe care-l condamnă toată lumea, unii chiar din interior. Deşi pare o entititate extraterestră cu înfățişare octopică, „sistemul” e foarte pământesc şi cu mult mai aproape de noi de cât am vrea să credem.
Când am pornit acest blog, am avut în minte experiența trăită cu o zi în urmă.
În relația cu „sistemul” elevii sunt reprezentați de părinți care ar trebui să le reprezinte interesele în primul rând ca ființe umane şi-apoi ca elevi. Părinții fac parte din comitete de părinți impuse. Spun impuse pentru că inițiativa de organizare nu vine de la părinți, ci de la diriginte, care aduce argumentul suprem: Aşa trebuie! Numai denumirea de „comitet” e suficientă să mă trimită cu gândul la perioada anilor ’50. Am refuzat să particip la mascarada asta susținând că aceste comitete nu mă reprezintă în relația cu şcoala, ca instituţie şi dacă eu decid ceva în legătură cu copiii mei, poate comitetul să voteze 100% altceva că nu mă interesează. De aceea, de exemplu, fiul meu nu poartă uniformă, pentru că nu-i place şi are dreptul să nu-i placă, iar eu am fost de acord cu el, deşi „comitetul” a votat pentru uniformă.
Ok, şi ce-i cu asta? Unde vreau s-ajung?
Diriginta, ca diriginta, s-a uitat urât la mine şi-a înghițit în sec vrând să zică ceva, dar n-a mai apucat. De undeva din drepta spate, o voce isterică m-a luat la trei-păzeşte criticându-mă pentru decizia mea, că ce-am eu împotriva uniformelor? Şi fără a mă lăsa să mai răspund, vocea l-a asigurat pe diriginte că „ei” sunt de acord şi-i acordă tot sprijinul.
Ei da….ăsta e „sistemul”. La scară mai mare, ăsta e sistemul care l-a creat pe Hitler şi ăsta e sistemul care l-a ţinut pe Ceauşescu 25 de ani la putere. „Sistemul” se sprijină pe oameni care îi hrănesc voluntar braţele individual, criticând, de fapt, doar ce se întâmplă cu celelalte braţe.
Aşa că, … dragi elevi, … dragi studenți, … tineri frumoşi şi liberi, … atunci când vreţi să vă luptați cu „sistemul”, începeți cu părinții voştri. Convingeți-i întâi pe ei să vă sprijine în această luptă, convingeți-i întâi pe ei că ceva e putred în sistemul pe care l-au construit şi poate, când veți pleca la „luptă”, dacă nu vor fi şi ei în frunte, măcar spatele să vi-l asigure.